Te asteptam... Te simteam, adus de vantul rece de la miazanoapte.Parca te vedeam acolo, cu chipul tau vampiric, rege peste marile de gheata , care-ti furasera malakitul topit al ochilor si il transformau incet inapoi in solid, rece si fara pasiune.Calatoresti cu iarna, pe care o tot astept sa se intrupeze.


Te simt, dar nu esti aproape...Esti ca ceata care cuprinde orasul , care sterge contururile si care ii alunga pe toti , ma simt complet stearsa cand te privesc.


In ceata aia ma cuprinde o senzatie ciudata ,mi-e frica , dar astept. Eu merg printre copacii stersi prin ceata care ii ascunde pe morti si ii astept cu nerabdare sa se descopere.Dar nu o fac. Ma amagesc, ma cheama de pe alte taramuri, acolo unde Pluton o asteapta pe Cora sa coboare in lumea lui rece.


Luna se vede. In mod ciudat, strabate ceata si se arata, nu intreaga, ci sfasiata intr-o perfectiune pur geometrica, semiluna pagana stralucea printre aburii reci ai cetii care se coborau din ea.


Nu se aud nici pasi de om, nici murmure animalice, nici macar miscari botanice.


Ma trezesc incet din vraja cetii, desi ma cheama cu disperare. Insasi luna cadaverica ma priveste,muta, ma ispiteste sa mai raman, sa risc, sa gasesc celelalte taramuri...


Apari pentru un moment. Te vad in lumina felinarelor,iti vad ochii verzi , stralucitori. Intre noi nu exista cuvinte.Nici macar nu ne stim numele.Nici nu ne cunoastem,spun unii.E noapte, e ceata si e frig. Ridicam amandoi capul si ne zambim unul celuilalt. Acum parca e mai cald si simt durere in obrajii amortiti, in care incepe sa zvacneasca sangele.Ciudat. Apoi tu pleci, iar eu trec mai departe... Zambim, ca de fiecare data...Chiar nu ne cunoastem deloc? Eu nu cred... Dispari in ceata, iar eu ma indrept spre lumina.

Noapte buna...