Niciodata sa nu credeti ca pisicile sunt simple animale, caci tainele lor nu le-a deprins nimeni niciodata. Chiar si cei de se infrateau cu ele in timpurile stravechi n-au reusit sa le descoase, sa le afle originea sau vechimea, caci se spune ca au vazut lucruri teribile, cu mult inainte ca noi sa fi venit aici. Se vorbeste de cetati lunare, de pe care pisicile cad pe pamant, alunecand pe razele lunii, pe acoperisuri, in adevarate ploi mieunatoare. Nu e de mirare ca anticii construiau temple inchinate acestor animale. Chiar si mai tarziu, nicio magie nu se putea face fara prezenta binecuvantata a unei feline.
Pisicile, dragii mei, trebuie ocrotite, caci stiu sa spuna povesti grozave, pe care nu stii daca sa le iei de adevarate sau de nascociri ale mintilor lor, de multe ori mult mai profunde decat ale noastre. Si niciodata sa nu crezi ca pisica iti este loiala, sau macar sa o numesti „a ta”, caci ea iti va arata supunere, iti va castiga increderea, dar o va folosi ca sa te insele...
Asa isi incepea doamna H. povestea despre un motan albastru, venit de pe luna, care bantuia noptile, facand lucruri teribile, insa care, pentru o gura de lapte, ar fi fost destul de ingaduitor pentru a sta la discutie, pentru a impartasi doar o picatura din secretele vietii.
Motanul albastru se plimba pe acoperisuri. Sarea sprinten de pe unul pe altul, evitand insa casele parasite.Aduceau ghnion. Tocmai cazuse de pe luna, alunecase pe o raza sticloasa, insa rece, la fel ca si luna, care nu avea sange pentru a se incalzi singura, asteptand momentul magic al scurtei reuniuni din zori cu soarele. Ochii mari si verzi se adunasera sub sprancenele ridicate , in timp ce buzele lui supte se ascunsera sub mustetile ingrozitor de mari. Intr-un salt, ateriza pe acoperisul spitalului. Mieuna la protectoarea sa primordiala, dua care cobori, doar el stiind cum, direct pe pervazul unde Ada lasase paharul de lapte ce avea rol sa tina geamul deschis. Pisica se apleca si bau cu pofta laptele, dupa care intra in salon in cautare de interlocutor. Edward si Ada dormeau linistiti, infasurati in plapumi mari de puf. Motanul se lasa pe patul lui Edward, care se intoarse prin somn pe spate. Creatura se sui pe pieptul lui, iar baiatul nu mai era in pat, ci era in iarba, dezbracat, si nu mai avea pielea usor palida, ci albastrui-violet, de mort, iar afara ploua, iar un trandafiralb era patat de sange. Edward inca dormea linistit, frumos chiar si in ghearele mortii, iar pisoiul statea pe pieptul sau, suierand si scuipand incantatii intr-o limba de multa vreme uitata, dupa care isi infipse ghearele in el. Edward tresari si urla de durere, iar ochii lui, odionoara frumosi, erau acum reci, fara pasiune, iar el se zvarcoli , iar iarba incepu sa il inghita.
Ada tipa prin somn si se trezi plina de o sudoare rece, gretoasa, moarta de frica. Pe patul din fata ei, Edward statea transpirat, privind-o speriat.
*
Era primavara tarzie. Ii placea ploaia de primavara. Picaturile mari nu erau nici calde, nici reci, se prelingeau pe pielea sa de copil ca si cum ar fi fost o statuie de marmura. Se plimba prin gradina, in timp ce ai sai il urmareau plictisiti din casa. Se apropie de trandafirii mamei sale. Edward dadu sa rupa unul, insa parfumul il izbi. Erau galbeni si lungi, se simtea chemat de ei, simtea nevoia sa le mangaie petalele, asa cum simtise nevoia de a mangaia clapele pentru prima data cand vazuse pianul. Se intepa de un spin, care ii intra adanc in deget. Sangele cald si rosu se prelinse pe trandafir, pana jos, la radacina. Ii paru rau. Stia ca trandafirul avea sa moara. Dar spera ca poate ploaia avea sa spele sangele inainte ca acesta sa ajunga acolo unde incepea viata oricarui trandafir. Auzi glasul mamei, chemandu-l in casa. Cand se indrepta spre usa, auzi un fosnet dinspre patul de pamant al trandafirilor-un motan albastru gri il privea patrunzator cu ochii mari si verzi, de parca ar fi stiut cat de vinovat era. Simti o durere patrunzatoare in piept si se prabusi in iarba, cu picaturile de ploaie cazand peste el. Dar ploaia nu mai era calduta, era rece, iar fiecare picatura il taia. Coplesit de durere, lesina si se trezi pe un pat de spital, cu o fetita cu par lung, negru, pe patul opus.
-Cum te numesti?murmura el. Eu sunt Edward.
-Ada, ii spuse fata. Cred ca vom muri.
*
Il privi pe Edward fericita. Totul fusese doar un vis. Doar un vis urat. El se repezi de pe patul sau si o lua in brate, dupa care o saruta pe frunte, iar ea se topi incet in imbratisarea lui. Isi puse mainile pe umerii lui, crezand ca urma sa o sarute pe buze, insa el o mangaie pe par, dupa care o saruta din nou pe frunte, in timp ce ea il privi. Confuza si frustrata. Doar ea era cea care visase ca el murise, nu? De ce era el atat de despovarat?
-Am visat ceva oribil, ii spuse el, vazand cat de confuza era.
„Si tu ?” isi spuse ea in gand, dupa care il intreba, incercand sa fie politicoasa, desi banuia ce visase el. Ce ai visat?
-Erai in pat, se fastaci el. Dormeai linistita. Iar un motan albastru gri, stii cum era cel din povesti, s-a suit pe tine, pe piept. Si deodata erai intr-o gradina si ploua, iar ploaia era rece si erai... se opri el, iar ea zambi, stiind foarte bine cum era el in visul ei. Si motanul si-a bagat ghearele in tine si ai inceput sa tipi si sa te zvarcolesti, si erai in chinuri mari. Ah, m-am speriat atat de tare. Dar tu ce ai patit? De ce esti atat de speriata?
-Nu am nimic, zambi ea calmata, stiind de conectivitatea care exista intre ei inca de mici. Calmeaza-te si tu. A fost doar un vis urat.
-Al naibii motan, spuse el. Dar parea atat de real totul. Si am simtit pana si durerea din piept si...
Amandoi impietrira. De pe pervaz, motanul albastru scoase un sunet de placere, dupa care impinse paharul gol cu capul, iar acesta cazuse de pe pervas pe podea, transformandu-se in mici cioburi de gheata. Apoi, pisica se lasa pe pat, langa ei, spre groaza lor, care stiau ce urma, din vis. Insa motanul cobora in continuare pe podea, asezandu-se pe sticla faramitata, dupa care ii privi curios, cand pe unul, cand pe celalalt. Pentru o clipa, nu stiura ce sa faca.
Motanul albastru care le terorizase visele se afla acum in fata lor, privindu-i intr-un mod care ii facea sa tremure cu toata fiinta lor.
-De fapt, nu sunt motan, suiera pisica, lasandu-i perplecsi. Sunt o pisica spectrala.
Pisicile, dragii mei, trebuie ocrotite, caci stiu sa spuna povesti grozave, pe care nu stii daca sa le iei de adevarate sau de nascociri ale mintilor lor, de multe ori mult mai profunde decat ale noastre. Si niciodata sa nu crezi ca pisica iti este loiala, sau macar sa o numesti „a ta”, caci ea iti va arata supunere, iti va castiga increderea, dar o va folosi ca sa te insele...
Asa isi incepea doamna H. povestea despre un motan albastru, venit de pe luna, care bantuia noptile, facand lucruri teribile, insa care, pentru o gura de lapte, ar fi fost destul de ingaduitor pentru a sta la discutie, pentru a impartasi doar o picatura din secretele vietii.
Motanul albastru se plimba pe acoperisuri. Sarea sprinten de pe unul pe altul, evitand insa casele parasite.Aduceau ghnion. Tocmai cazuse de pe luna, alunecase pe o raza sticloasa, insa rece, la fel ca si luna, care nu avea sange pentru a se incalzi singura, asteptand momentul magic al scurtei reuniuni din zori cu soarele. Ochii mari si verzi se adunasera sub sprancenele ridicate , in timp ce buzele lui supte se ascunsera sub mustetile ingrozitor de mari. Intr-un salt, ateriza pe acoperisul spitalului. Mieuna la protectoarea sa primordiala, dua care cobori, doar el stiind cum, direct pe pervazul unde Ada lasase paharul de lapte ce avea rol sa tina geamul deschis. Pisica se apleca si bau cu pofta laptele, dupa care intra in salon in cautare de interlocutor. Edward si Ada dormeau linistiti, infasurati in plapumi mari de puf. Motanul se lasa pe patul lui Edward, care se intoarse prin somn pe spate. Creatura se sui pe pieptul lui, iar baiatul nu mai era in pat, ci era in iarba, dezbracat, si nu mai avea pielea usor palida, ci albastrui-violet, de mort, iar afara ploua, iar un trandafiralb era patat de sange. Edward inca dormea linistit, frumos chiar si in ghearele mortii, iar pisoiul statea pe pieptul sau, suierand si scuipand incantatii intr-o limba de multa vreme uitata, dupa care isi infipse ghearele in el. Edward tresari si urla de durere, iar ochii lui, odionoara frumosi, erau acum reci, fara pasiune, iar el se zvarcoli , iar iarba incepu sa il inghita.
Ada tipa prin somn si se trezi plina de o sudoare rece, gretoasa, moarta de frica. Pe patul din fata ei, Edward statea transpirat, privind-o speriat.
*
Era primavara tarzie. Ii placea ploaia de primavara. Picaturile mari nu erau nici calde, nici reci, se prelingeau pe pielea sa de copil ca si cum ar fi fost o statuie de marmura. Se plimba prin gradina, in timp ce ai sai il urmareau plictisiti din casa. Se apropie de trandafirii mamei sale. Edward dadu sa rupa unul, insa parfumul il izbi. Erau galbeni si lungi, se simtea chemat de ei, simtea nevoia sa le mangaie petalele, asa cum simtise nevoia de a mangaia clapele pentru prima data cand vazuse pianul. Se intepa de un spin, care ii intra adanc in deget. Sangele cald si rosu se prelinse pe trandafir, pana jos, la radacina. Ii paru rau. Stia ca trandafirul avea sa moara. Dar spera ca poate ploaia avea sa spele sangele inainte ca acesta sa ajunga acolo unde incepea viata oricarui trandafir. Auzi glasul mamei, chemandu-l in casa. Cand se indrepta spre usa, auzi un fosnet dinspre patul de pamant al trandafirilor-un motan albastru gri il privea patrunzator cu ochii mari si verzi, de parca ar fi stiut cat de vinovat era. Simti o durere patrunzatoare in piept si se prabusi in iarba, cu picaturile de ploaie cazand peste el. Dar ploaia nu mai era calduta, era rece, iar fiecare picatura il taia. Coplesit de durere, lesina si se trezi pe un pat de spital, cu o fetita cu par lung, negru, pe patul opus.
-Cum te numesti?murmura el. Eu sunt Edward.
-Ada, ii spuse fata. Cred ca vom muri.
*
Il privi pe Edward fericita. Totul fusese doar un vis. Doar un vis urat. El se repezi de pe patul sau si o lua in brate, dupa care o saruta pe frunte, iar ea se topi incet in imbratisarea lui. Isi puse mainile pe umerii lui, crezand ca urma sa o sarute pe buze, insa el o mangaie pe par, dupa care o saruta din nou pe frunte, in timp ce ea il privi. Confuza si frustrata. Doar ea era cea care visase ca el murise, nu? De ce era el atat de despovarat?
-Am visat ceva oribil, ii spuse el, vazand cat de confuza era.
„Si tu ?” isi spuse ea in gand, dupa care il intreba, incercand sa fie politicoasa, desi banuia ce visase el. Ce ai visat?
-Erai in pat, se fastaci el. Dormeai linistita. Iar un motan albastru gri, stii cum era cel din povesti, s-a suit pe tine, pe piept. Si deodata erai intr-o gradina si ploua, iar ploaia era rece si erai... se opri el, iar ea zambi, stiind foarte bine cum era el in visul ei. Si motanul si-a bagat ghearele in tine si ai inceput sa tipi si sa te zvarcolesti, si erai in chinuri mari. Ah, m-am speriat atat de tare. Dar tu ce ai patit? De ce esti atat de speriata?
-Nu am nimic, zambi ea calmata, stiind de conectivitatea care exista intre ei inca de mici. Calmeaza-te si tu. A fost doar un vis urat.
-Al naibii motan, spuse el. Dar parea atat de real totul. Si am simtit pana si durerea din piept si...
Amandoi impietrira. De pe pervaz, motanul albastru scoase un sunet de placere, dupa care impinse paharul gol cu capul, iar acesta cazuse de pe pervas pe podea, transformandu-se in mici cioburi de gheata. Apoi, pisica se lasa pe pat, langa ei, spre groaza lor, care stiau ce urma, din vis. Insa motanul cobora in continuare pe podea, asezandu-se pe sticla faramitata, dupa care ii privi curios, cand pe unul, cand pe celalalt. Pentru o clipa, nu stiura ce sa faca.
Motanul albastru care le terorizase visele se afla acum in fata lor, privindu-i intr-un mod care ii facea sa tremure cu toata fiinta lor.
-De fapt, nu sunt motan, suiera pisica, lasandu-i perplecsi. Sunt o pisica spectrala.
Ada si Edward se cunosteau inca de mici. De mici, aceeasi bola le chinuia trupurile fragede, lasandu-i de multe ori singuri in acele momente in care ar fi trebuit sa fie cu totul altcineva. De multe ori petrecusera sarbatorile si vacantele in spital, impreuna, privind cu ochisorii lor sticlosi artificiile date in onoarea unui nou an, ceea ce pentru ei avea mereu o semnificatie mai speciala, intrucat erau maturi, poate prea maturi, destul pentru a realiza cat de pretioasa era fiecare clipa care trecea,iar un an insemna inca o lupta castigata, cu timpul si cu ei insisi.
Amandoi cadeau in acelasi timp. Aceeasi durere, aceeasi teama de spitale si aceleasi sentimente de fericire cauzate de revederea celuilalt. Devenisera un fel de gemeni spirituali, isi comunicau fara vorbe sau gesturi starile si gandurile, iar cand unul privea spre celalalt, simtea ca se vede pe sine.
Acum aveau amandoi 17 ani. Tocmai avusesera cea mai severa criza din ultimii ani, chiar in Ajunul Craciunului, si acum se gaseau intr-un salon al spitalului de cardiologie, acelasi salon pe care il stiau de mai bine de 13 ani.La fel de gol, la fel de plin de soapte, rasete, dureri si lacrimi. Priveau cu jind spre uriasul brad din parc, in timp ce mii de lumanari se reflectau in ochii lor de culoarea jadului, asa cum stelele se reflectau intr-o mare de care ei doar auzisera.
Stateau amandoi ghemuiti in patul ei de langa fereastra, rontaind bucatile de turta dulce inmuiate in lapte, lasate de parinti in graba si rasfoind din cand in cand cu incantare paginile unui caiet vechi.
-Mai tii minte cand am scris asta? Intreba Ada, privind la o poezie.
-Intr-o vara, parca. La 8 ani, nu?
-Parintii mei se pregateau sa plece spre Spania, iar tu tocmai intarziasesi concediul in Grecia al parintilor tai.
-Iar noi am ramas aici... Tii minte ce rau ne-a parut? Cu cata ciuda ne-am privit parintii plecand?
-Cum sa nu? Zambi ea cu tristete, apoi incepu sa citeasca cu vocea unui copil, luand o postura foarte serioasa, insa abtinandu-se din greu sa nu rada.
„In Grecia si in Spania,
Tari ciudate, populate de pitici
Soarele te bate-n cap
Te loveste
Cu un ciocanel de aur
(Caci aurul e metal greu)
Pana cand nu mai ramane nimic din mintea ta.
De aceea, eu si cu tine, tu si cu mine, noi
Preferam sa stam aici
Unde ploua
Mai mereu
Unde soarele nu te poate atinge
Sa te bata-n cap
Pana cand nu mai ramane nimic din mintea ta”
Incepura amandoi sa rada zgomotos, dupa care dadura pagina. O poza, facuta in gradina spitalului, cu ei doi la zece ani,cu soarele ascunzandu-se dupa palate si biserici. Apoi, pe cealalta pagina, un desen – ei doi cu doamna H., infirmiera pe care o cunoscusera de mici si pe care o vazusera mereu ca pe o matusa, dar una dintre cele care cumpara mereu ciocolata nepotilor favoriti si care spune cele mai captivante povesti. Ei ii impartasisera primul secret. Iar ea il tinuse mereu. Doar pentru asta erau facute matusile preferate, nu?Se stinse acum cativa ani, pe neasteptate,si isi adusera aminte cat de mult tinusera la ea si cat de tristi fura la inmormantarea ei.
-Edward, pot sa te intreb ceva?spuse ea, aproape soptit.
-Fireste.
-Si as vrea sa imi raspunzi. Sa promiti ca o vei face.
„Ma vei iubi pana la ultima bataie a inimii tale?” isi spuse ea in minte, sperand ca fata nu avea cum sa o tradeze.
-Voi incerca, stii bine ca nu pot sa iti promit inainte sa aud intrebarea, spuse el confuz.
-Crezi in Dumnezeu?
-Da.
-Neconditionat? Intreba ea, incruntandu-se.
-Da, spuse el la fel de simplu si de rapid ca si prima data.
-Nici macar o urma de dubiu?
Edward statu putin pe ganduri. Trase aer in piept si raspunse hotarat, la fel ca si prima data.
-Nicio urma. Cred in Dumnezeu.
-Nu inteleg cum poti fi atat de hotarat!izbucni ea pe neasteptate,aruncand pe jos caietul si punandu-si capul intre palme.Daca exista, atunci de ce ne chinuie? Si nu, nu ma refer la boala, spuse ea in timp ce Edward deschise gura pentru a o contrazice, ma refer la faptul ca ne chinuie deoarece singura cale de a afla daca exista este moartea si eu nu vreau sa mor fara sa stiu, nu pot sa mor fara sa stiu! Striga ea sughitand.
-Dar stim deja ca exista...
-Ba nu ,eu nu stiu!Eu nu pot sa cred fara dovada!Imi petrec fiecare noapte din viata, sperand ca intr-o zi sa gasesc un semn, cel mai mic semn ca El este adevarat si iti jur,iti jur ca as termina cu toata frica asta, cu toata suferinta asta pe care nu o merit. Nu o merit, Edward! Nu o merit! Ce am facut eu?
-Dar daca Dumnezeu s-ar arata, nimeni nu ar dori sa traiasca, incerca el sa ii explice cu ingaduinta,
-Si?Ce e rau in asta? Este viata atat de frumoasa incat sa merite traita?il repezi ea.
-Mie mi se pare ca da.
-Serios, spuse ea suparata, iti place sa traiesti cu frica in sange?Sa te bantuie mereu teama ca maine se poate sfarsi totul sau ca peste o ora poti fi mort?striga ea cu lacrimi mari prelingandu-se pe obrajii palizi, apoi pe buzele roz, asemanator cu cel al opalului.
-Daca nu as trai cu frica, nu as reusi sa ma bucur de fiecare clipa cu tine, nu? Ii spuse el cu luand-o in brate. Ii mangaie parul negru si moale, isi trecu mainile prin acea substanta matasoasa, mai mult lichida decat solida, care ii aducea aminte de copilarie. Ulei de trandafir. Se lasa pe spate, iar ea isi puse capul pe pieptul lui.
-Ce mi-ar placea ca tavanul sa fie din sticla, spuse ea dupa o lunga si stanjenitoare tacere.
-De ce?
-Ca sa ne uitam la stele, prostutule...Iar sticla este si materialul meu preferat. Sticla se naste din iubire.Vad ca nu intelegi.Imi place cand esti confuz. Imi place cand sprancenele tale se ridica, iar buzele tale se strang, de parca te-ai pregati sa ma saruti...
-De ce se naste sticla din iubire? o intrerupse el rusinat.
-Pentru ca pentru a scoate ceva atat de valoros precum sticla dintr-o materie atat de banala cum este nisipul este nevoie sa fii artist. Fulgerul e un artist atunci cand da nastere acelor forme superbe pe malul marii in timpul furtunilor de primavara. Iar orice artist se casatoreste cu arta sa, atat de mult trebuie sa o iubeasca. Si este nevoie de multa iubire pentru a da nastere sticlei.
-Interesant, spuse el.
-Interesant?Doar interesant? Cel mai comun dintre cuvinte, il privi ea prefacandu-se suparata.
-Este interesant ca vezi in acest mod un material atat de rece si de solid.
-Am uitat ca ai o slabiciune pentru materialele lichide. Orice material este frumos pentru tine, insa doar daca este topit sau lichid de la natura.
-Ada, m-ai intrebat de Dumnezeu...Tu.. Tu nu crezi deloc in El?
-Nu pot sa spun ca nu cred deloc. De fapt, ma consider un fel de unicat in ceea ce priveste conceptiile mele religioase. Sunt o pagano-gnostico-crestina. In mintea mea incalcita se afla un amalgam de credinte, care s-au tot adunat cu fiecare carte pe care am devorat-o.
La inceput, Demiurgul a creat haosul. Si Haosul a dat nastere unei particule de materie, care s-a amestecat cum a vrut ea, intr-un mod, as putea spune, haotic...Fara interventie divina. Dar Haosul nu s-a oprit aici. Din negura primordiala au iesit zeii, din apele intunecate ale unei lumi de dincolo, care atunci se revarsau pe pamant – Zeus, Hera, Atena, Ares, Apollo, Hecate, Pluton, Neptun, Nyx, Hypnos, Helios si Selene... dar si Odin, Thor, Freyr, Freya si Hell...Brighid, Lugh, Morrigan, Epona. Iar Demiurgul s-a hotarat sa creeze omul. Si l-a creat pe Adam. Si pe Lilith.La fel, din acelasi pumn de tarana. Iar ea s-a revoltat si a plecat, iar Demiurgul a creat-o pe Eva. Dupa care au parasit amandoi Edenul, iar materia s-a combinat si s-a combinat pana cand nu s-a mai putut intelege nimic din ea.De ce razi?
-De cate blasfemii poti sa spui.
-Dar e frumos ,nu? Orice ar fi, tot ma chinui sa cred ca este ceva acolo. Vezi, nu sunt chiar atat de atee.
Statea pe pieptul lui, care ascundea o inima la fel de slaba ca a lui. Degetele lui lungi ii mangaiau parul. Avea degete de pianist. Il vazuse o data cantand. Se indragostise de degetele lui, cu cata usurinta atingeau clapele, cu cata pasiune puteau sa redea niste simple semne pe hartie.
-Ce sunet crezi ca are moartea? De vioara care scartaie sau de violoncel plicticos, intreba Ada.
-De pian sigur nu.
-Nu, pianul este divin. Cand imi mai canti? il intreba ea zambind putin rusinata.
-Imediat ce iesim de aici, ii spuse el si o saruta pe frunte.Acum, noapte buna!
-Cum, deja te culci?spuse ea, „Deja te culci, cand am reusit si eu sa iti fur o sarutare?”
-Imi este somn si abia astept sa visez.
-Ma vei visa si pe mine?
-Cu siguranta, zambi el si se urca in patul sau. Ea ii imita gestul, lasand geamul intredeschis pentru a alunga aerul irespirabil al salonului.
Amandoi cadeau in acelasi timp. Aceeasi durere, aceeasi teama de spitale si aceleasi sentimente de fericire cauzate de revederea celuilalt. Devenisera un fel de gemeni spirituali, isi comunicau fara vorbe sau gesturi starile si gandurile, iar cand unul privea spre celalalt, simtea ca se vede pe sine.
Acum aveau amandoi 17 ani. Tocmai avusesera cea mai severa criza din ultimii ani, chiar in Ajunul Craciunului, si acum se gaseau intr-un salon al spitalului de cardiologie, acelasi salon pe care il stiau de mai bine de 13 ani.La fel de gol, la fel de plin de soapte, rasete, dureri si lacrimi. Priveau cu jind spre uriasul brad din parc, in timp ce mii de lumanari se reflectau in ochii lor de culoarea jadului, asa cum stelele se reflectau intr-o mare de care ei doar auzisera.
Stateau amandoi ghemuiti in patul ei de langa fereastra, rontaind bucatile de turta dulce inmuiate in lapte, lasate de parinti in graba si rasfoind din cand in cand cu incantare paginile unui caiet vechi.
-Mai tii minte cand am scris asta? Intreba Ada, privind la o poezie.
-Intr-o vara, parca. La 8 ani, nu?
-Parintii mei se pregateau sa plece spre Spania, iar tu tocmai intarziasesi concediul in Grecia al parintilor tai.
-Iar noi am ramas aici... Tii minte ce rau ne-a parut? Cu cata ciuda ne-am privit parintii plecand?
-Cum sa nu? Zambi ea cu tristete, apoi incepu sa citeasca cu vocea unui copil, luand o postura foarte serioasa, insa abtinandu-se din greu sa nu rada.
„In Grecia si in Spania,
Tari ciudate, populate de pitici
Soarele te bate-n cap
Te loveste
Cu un ciocanel de aur
(Caci aurul e metal greu)
Pana cand nu mai ramane nimic din mintea ta.
De aceea, eu si cu tine, tu si cu mine, noi
Preferam sa stam aici
Unde ploua
Mai mereu
Unde soarele nu te poate atinge
Sa te bata-n cap
Pana cand nu mai ramane nimic din mintea ta”
Incepura amandoi sa rada zgomotos, dupa care dadura pagina. O poza, facuta in gradina spitalului, cu ei doi la zece ani,cu soarele ascunzandu-se dupa palate si biserici. Apoi, pe cealalta pagina, un desen – ei doi cu doamna H., infirmiera pe care o cunoscusera de mici si pe care o vazusera mereu ca pe o matusa, dar una dintre cele care cumpara mereu ciocolata nepotilor favoriti si care spune cele mai captivante povesti. Ei ii impartasisera primul secret. Iar ea il tinuse mereu. Doar pentru asta erau facute matusile preferate, nu?Se stinse acum cativa ani, pe neasteptate,si isi adusera aminte cat de mult tinusera la ea si cat de tristi fura la inmormantarea ei.
-Edward, pot sa te intreb ceva?spuse ea, aproape soptit.
-Fireste.
-Si as vrea sa imi raspunzi. Sa promiti ca o vei face.
„Ma vei iubi pana la ultima bataie a inimii tale?” isi spuse ea in minte, sperand ca fata nu avea cum sa o tradeze.
-Voi incerca, stii bine ca nu pot sa iti promit inainte sa aud intrebarea, spuse el confuz.
-Crezi in Dumnezeu?
-Da.
-Neconditionat? Intreba ea, incruntandu-se.
-Da, spuse el la fel de simplu si de rapid ca si prima data.
-Nici macar o urma de dubiu?
Edward statu putin pe ganduri. Trase aer in piept si raspunse hotarat, la fel ca si prima data.
-Nicio urma. Cred in Dumnezeu.
-Nu inteleg cum poti fi atat de hotarat!izbucni ea pe neasteptate,aruncand pe jos caietul si punandu-si capul intre palme.Daca exista, atunci de ce ne chinuie? Si nu, nu ma refer la boala, spuse ea in timp ce Edward deschise gura pentru a o contrazice, ma refer la faptul ca ne chinuie deoarece singura cale de a afla daca exista este moartea si eu nu vreau sa mor fara sa stiu, nu pot sa mor fara sa stiu! Striga ea sughitand.
-Dar stim deja ca exista...
-Ba nu ,eu nu stiu!Eu nu pot sa cred fara dovada!Imi petrec fiecare noapte din viata, sperand ca intr-o zi sa gasesc un semn, cel mai mic semn ca El este adevarat si iti jur,iti jur ca as termina cu toata frica asta, cu toata suferinta asta pe care nu o merit. Nu o merit, Edward! Nu o merit! Ce am facut eu?
-Dar daca Dumnezeu s-ar arata, nimeni nu ar dori sa traiasca, incerca el sa ii explice cu ingaduinta,
-Si?Ce e rau in asta? Este viata atat de frumoasa incat sa merite traita?il repezi ea.
-Mie mi se pare ca da.
-Serios, spuse ea suparata, iti place sa traiesti cu frica in sange?Sa te bantuie mereu teama ca maine se poate sfarsi totul sau ca peste o ora poti fi mort?striga ea cu lacrimi mari prelingandu-se pe obrajii palizi, apoi pe buzele roz, asemanator cu cel al opalului.
-Daca nu as trai cu frica, nu as reusi sa ma bucur de fiecare clipa cu tine, nu? Ii spuse el cu luand-o in brate. Ii mangaie parul negru si moale, isi trecu mainile prin acea substanta matasoasa, mai mult lichida decat solida, care ii aducea aminte de copilarie. Ulei de trandafir. Se lasa pe spate, iar ea isi puse capul pe pieptul lui.
-Ce mi-ar placea ca tavanul sa fie din sticla, spuse ea dupa o lunga si stanjenitoare tacere.
-De ce?
-Ca sa ne uitam la stele, prostutule...Iar sticla este si materialul meu preferat. Sticla se naste din iubire.Vad ca nu intelegi.Imi place cand esti confuz. Imi place cand sprancenele tale se ridica, iar buzele tale se strang, de parca te-ai pregati sa ma saruti...
-De ce se naste sticla din iubire? o intrerupse el rusinat.
-Pentru ca pentru a scoate ceva atat de valoros precum sticla dintr-o materie atat de banala cum este nisipul este nevoie sa fii artist. Fulgerul e un artist atunci cand da nastere acelor forme superbe pe malul marii in timpul furtunilor de primavara. Iar orice artist se casatoreste cu arta sa, atat de mult trebuie sa o iubeasca. Si este nevoie de multa iubire pentru a da nastere sticlei.
-Interesant, spuse el.
-Interesant?Doar interesant? Cel mai comun dintre cuvinte, il privi ea prefacandu-se suparata.
-Este interesant ca vezi in acest mod un material atat de rece si de solid.
-Am uitat ca ai o slabiciune pentru materialele lichide. Orice material este frumos pentru tine, insa doar daca este topit sau lichid de la natura.
-Ada, m-ai intrebat de Dumnezeu...Tu.. Tu nu crezi deloc in El?
-Nu pot sa spun ca nu cred deloc. De fapt, ma consider un fel de unicat in ceea ce priveste conceptiile mele religioase. Sunt o pagano-gnostico-crestina. In mintea mea incalcita se afla un amalgam de credinte, care s-au tot adunat cu fiecare carte pe care am devorat-o.
La inceput, Demiurgul a creat haosul. Si Haosul a dat nastere unei particule de materie, care s-a amestecat cum a vrut ea, intr-un mod, as putea spune, haotic...Fara interventie divina. Dar Haosul nu s-a oprit aici. Din negura primordiala au iesit zeii, din apele intunecate ale unei lumi de dincolo, care atunci se revarsau pe pamant – Zeus, Hera, Atena, Ares, Apollo, Hecate, Pluton, Neptun, Nyx, Hypnos, Helios si Selene... dar si Odin, Thor, Freyr, Freya si Hell...Brighid, Lugh, Morrigan, Epona. Iar Demiurgul s-a hotarat sa creeze omul. Si l-a creat pe Adam. Si pe Lilith.La fel, din acelasi pumn de tarana. Iar ea s-a revoltat si a plecat, iar Demiurgul a creat-o pe Eva. Dupa care au parasit amandoi Edenul, iar materia s-a combinat si s-a combinat pana cand nu s-a mai putut intelege nimic din ea.De ce razi?
-De cate blasfemii poti sa spui.
-Dar e frumos ,nu? Orice ar fi, tot ma chinui sa cred ca este ceva acolo. Vezi, nu sunt chiar atat de atee.
Statea pe pieptul lui, care ascundea o inima la fel de slaba ca a lui. Degetele lui lungi ii mangaiau parul. Avea degete de pianist. Il vazuse o data cantand. Se indragostise de degetele lui, cu cata usurinta atingeau clapele, cu cata pasiune puteau sa redea niste simple semne pe hartie.
-Ce sunet crezi ca are moartea? De vioara care scartaie sau de violoncel plicticos, intreba Ada.
-De pian sigur nu.
-Nu, pianul este divin. Cand imi mai canti? il intreba ea zambind putin rusinata.
-Imediat ce iesim de aici, ii spuse el si o saruta pe frunte.Acum, noapte buna!
-Cum, deja te culci?spuse ea, „Deja te culci, cand am reusit si eu sa iti fur o sarutare?”
-Imi este somn si abia astept sa visez.
-Ma vei visa si pe mine?
-Cu siguranta, zambi el si se urca in patul sau. Ea ii imita gestul, lasand geamul intredeschis pentru a alunga aerul irespirabil al salonului.
“The mind of the cat is an inscrutable mystery, beyond human reach, the least human of all creatures and, at the same time, as any cat owner will attest the most intelligent”(Lewis Thomas)
Prolog
Picura afara. Asa a inceput totul. Ploua, iar bunica o imbraca pe Ada intr-o rochita alba. Era din satin, iar materialul curgea printre degetele ei, asa cum curgea si ploaia, incet, picatura cu picatura,prelingandu-se pe frunze, apoi pe iarba, intrand apoi in pamant, unde devenea una cu el.
Se invarti de cateva ori printre trandafirii albi si dadu sa rupa unul cand se intepa, iar o picatura de sange se prelinse pe o petala, mult mai alba decat rochia ei ar fi putut vreodata sa fie. Ii paru rau. Omorase un trandafir, iar mainile ei erau acum patate de sange. Invata in acea zi ca nici ploaia, pe care o trimitea Dumnezeul bunicii, nu era destul de puternica pentru a sterge sangele.
Dar sangele era durere.
Deci ploaia nu stergea durerea.
Dar ploaia venea de la Dumnezeu.
Nici macar Dumnezeu nu putea sa stearga durerea?
Se intrista. Nu mai voia sa devina ploaie. Privi trista catre cer si porni inapoi spre usa. Un fosnet ii atrase atentia ca in spatele ei ramasese ceva. In adancul gradinii, chiar langa trandafirul ucis, o pisica gri albastrui, cu ochii verzi patrunzatori o privea mustrator pentru crima odioasa pe care o comisese. Nu ii dadu atentie, desi fu un pic inspaimantata de el, caci era motan.
Porni mai departe spre casa cand simti pentru prima data acea senzatie pe care mai tarziu o va pretui, pe care mai tarziu o va asocia iubirii, intrucat dragostea se naste din durere si nu poate fi fara ea.Dar acum o paralizase. O durere puternica in piept, care nu o lasa deloc sa respire. Cauta cu disperare aerul, dar el parea sa o ocoleasca, sa refuze sa intre in plamanii ucigasei de trandafiri. Lumea se invartea acum. Nu mai era nicio diferenta intre cer, ploaie, intre Dumnezeu, intre sangele ei si trandafirul alb. Toate erau una. Durerea ii dobori trupul mic la pamant, in iarba verde, uda, care ameninta sa o inghita, sa o ingroape de vie, in timp ce ploaia cadea acum violent pe pamant,amestecandu-se cu satinul.
Deci ploaia nu putea sterge durerea. Iar ploaia venea de la Dumnezeu.
Prolog
Picura afara. Asa a inceput totul. Ploua, iar bunica o imbraca pe Ada intr-o rochita alba. Era din satin, iar materialul curgea printre degetele ei, asa cum curgea si ploaia, incet, picatura cu picatura,prelingandu-se pe frunze, apoi pe iarba, intrand apoi in pamant, unde devenea una cu el.
Se invarti de cateva ori printre trandafirii albi si dadu sa rupa unul cand se intepa, iar o picatura de sange se prelinse pe o petala, mult mai alba decat rochia ei ar fi putut vreodata sa fie. Ii paru rau. Omorase un trandafir, iar mainile ei erau acum patate de sange. Invata in acea zi ca nici ploaia, pe care o trimitea Dumnezeul bunicii, nu era destul de puternica pentru a sterge sangele.
Dar sangele era durere.
Deci ploaia nu stergea durerea.
Dar ploaia venea de la Dumnezeu.
Nici macar Dumnezeu nu putea sa stearga durerea?
Se intrista. Nu mai voia sa devina ploaie. Privi trista catre cer si porni inapoi spre usa. Un fosnet ii atrase atentia ca in spatele ei ramasese ceva. In adancul gradinii, chiar langa trandafirul ucis, o pisica gri albastrui, cu ochii verzi patrunzatori o privea mustrator pentru crima odioasa pe care o comisese. Nu ii dadu atentie, desi fu un pic inspaimantata de el, caci era motan.
Porni mai departe spre casa cand simti pentru prima data acea senzatie pe care mai tarziu o va pretui, pe care mai tarziu o va asocia iubirii, intrucat dragostea se naste din durere si nu poate fi fara ea.Dar acum o paralizase. O durere puternica in piept, care nu o lasa deloc sa respire. Cauta cu disperare aerul, dar el parea sa o ocoleasca, sa refuze sa intre in plamanii ucigasei de trandafiri. Lumea se invartea acum. Nu mai era nicio diferenta intre cer, ploaie, intre Dumnezeu, intre sangele ei si trandafirul alb. Toate erau una. Durerea ii dobori trupul mic la pamant, in iarba verde, uda, care ameninta sa o inghita, sa o ingroape de vie, in timp ce ploaia cadea acum violent pe pamant,amestecandu-se cu satinul.
Deci ploaia nu putea sterge durerea. Iar ploaia venea de la Dumnezeu.
