Ada si Edward se cunosteau inca de mici. De mici, aceeasi bola le chinuia trupurile fragede, lasandu-i de multe ori singuri in acele momente in care ar fi trebuit sa fie cu totul altcineva. De multe ori petrecusera sarbatorile si vacantele in spital, impreuna, privind cu ochisorii lor sticlosi artificiile date in onoarea unui nou an, ceea ce pentru ei avea mereu o semnificatie mai speciala, intrucat erau maturi, poate prea maturi, destul pentru a realiza cat de pretioasa era fiecare clipa care trecea,iar un an insemna inca o lupta castigata, cu timpul si cu ei insisi.
Amandoi cadeau in acelasi timp. Aceeasi durere, aceeasi teama de spitale si aceleasi sentimente de fericire cauzate de revederea celuilalt. Devenisera un fel de gemeni spirituali, isi comunicau fara vorbe sau gesturi starile si gandurile, iar cand unul privea spre celalalt, simtea ca se vede pe sine.

Acum aveau amandoi 17 ani. Tocmai avusesera cea mai severa criza din ultimii ani, chiar in Ajunul Craciunului, si acum se gaseau intr-un salon al spitalului de cardiologie, acelasi salon pe care il stiau de mai bine de 13 ani.La fel de gol, la fel de plin de soapte, rasete, dureri si lacrimi. Priveau cu jind spre uriasul brad din parc, in timp ce mii de lumanari se reflectau in ochii lor de culoarea jadului, asa cum stelele se reflectau intr-o mare de care ei doar auzisera.
Stateau amandoi ghemuiti in patul ei de langa fereastra, rontaind bucatile de turta dulce inmuiate in lapte, lasate de parinti in graba si rasfoind din cand in cand cu incantare paginile unui caiet vechi.
-Mai tii minte cand am scris asta? Intreba Ada, privind la o poezie.
-Intr-o vara, parca. La 8 ani, nu?
-Parintii mei se pregateau sa plece spre Spania, iar tu tocmai intarziasesi concediul in Grecia al parintilor tai.
-Iar noi am ramas aici... Tii minte ce rau ne-a parut? Cu cata ciuda ne-am privit parintii plecand?
-Cum sa nu? Zambi ea cu tristete, apoi incepu sa citeasca cu vocea unui copil, luand o postura foarte serioasa, insa abtinandu-se din greu sa nu rada.
„In Grecia si in Spania,
Tari ciudate, populate de pitici
Soarele te bate-n cap
Te loveste
Cu un ciocanel de aur
(Caci aurul e metal greu)
Pana cand nu mai ramane nimic din mintea ta.
De aceea, eu si cu tine, tu si cu mine, noi
Preferam sa stam aici
Unde ploua
Mai mereu
Unde soarele nu te poate atinge
Sa te bata-n cap
Pana cand nu mai ramane nimic din mintea ta”

Incepura amandoi sa rada zgomotos, dupa care dadura pagina. O poza, facuta in gradina spitalului, cu ei doi la zece ani,cu soarele ascunzandu-se dupa palate si biserici. Apoi, pe cealalta pagina, un desen – ei doi cu doamna H., infirmiera pe care o cunoscusera de mici si pe care o vazusera mereu ca pe o matusa, dar una dintre cele care cumpara mereu ciocolata nepotilor favoriti si care spune cele mai captivante povesti. Ei ii impartasisera primul secret. Iar ea il tinuse mereu. Doar pentru asta erau facute matusile preferate, nu?Se stinse acum cativa ani, pe neasteptate,si isi adusera aminte cat de mult tinusera la ea si cat de tristi fura la inmormantarea ei.
-Edward, pot sa te intreb ceva?spuse ea, aproape soptit.
-Fireste.
-Si as vrea sa imi raspunzi. Sa promiti ca o vei face.
„Ma vei iubi pana la ultima bataie a inimii tale?” isi spuse ea in minte, sperand ca fata nu avea cum sa o tradeze.
-Voi incerca, stii bine ca nu pot sa iti promit inainte sa aud intrebarea, spuse el confuz.
-Crezi in Dumnezeu?
-Da.
-Neconditionat? Intreba ea, incruntandu-se.
-Da, spuse el la fel de simplu si de rapid ca si prima data.
-Nici macar o urma de dubiu?
Edward statu putin pe ganduri. Trase aer in piept si raspunse hotarat, la fel ca si prima data.
-Nicio urma. Cred in Dumnezeu.
-Nu inteleg cum poti fi atat de hotarat!izbucni ea pe neasteptate,aruncand pe jos caietul si punandu-si capul intre palme.Daca exista, atunci de ce ne chinuie? Si nu, nu ma refer la boala, spuse ea in timp ce Edward deschise gura pentru a o contrazice, ma refer la faptul ca ne chinuie deoarece singura cale de a afla daca exista este moartea si eu nu vreau sa mor fara sa stiu, nu pot sa mor fara sa stiu! Striga ea sughitand.
-Dar stim deja ca exista...
-Ba nu ,eu nu stiu!Eu nu pot sa cred fara dovada!Imi petrec fiecare noapte din viata, sperand ca intr-o zi sa gasesc un semn, cel mai mic semn ca El este adevarat si iti jur,iti jur ca as termina cu toata frica asta, cu toata suferinta asta pe care nu o merit. Nu o merit, Edward! Nu o merit! Ce am facut eu?
-Dar daca Dumnezeu s-ar arata, nimeni nu ar dori sa traiasca, incerca el sa ii explice cu ingaduinta,
-Si?Ce e rau in asta? Este viata atat de frumoasa incat sa merite traita?il repezi ea.
-Mie mi se pare ca da.
-Serios, spuse ea suparata, iti place sa traiesti cu frica in sange?Sa te bantuie mereu teama ca maine se poate sfarsi totul sau ca peste o ora poti fi mort?striga ea cu lacrimi mari prelingandu-se pe obrajii palizi, apoi pe buzele roz, asemanator cu cel al opalului.
-Daca nu as trai cu frica, nu as reusi sa ma bucur de fiecare clipa cu tine, nu? Ii spuse el cu luand-o in brate. Ii mangaie parul negru si moale, isi trecu mainile prin acea substanta matasoasa, mai mult lichida decat solida, care ii aducea aminte de copilarie. Ulei de trandafir. Se lasa pe spate, iar ea isi puse capul pe pieptul lui.
-Ce mi-ar placea ca tavanul sa fie din sticla, spuse ea dupa o lunga si stanjenitoare tacere.
-De ce?
-Ca sa ne uitam la stele, prostutule...Iar sticla este si materialul meu preferat. Sticla se naste din iubire.Vad ca nu intelegi.Imi place cand esti confuz. Imi place cand sprancenele tale se ridica, iar buzele tale se strang, de parca te-ai pregati sa ma saruti...
-De ce se naste sticla din iubire? o intrerupse el rusinat.
-Pentru ca pentru a scoate ceva atat de valoros precum sticla dintr-o materie atat de banala cum este nisipul este nevoie sa fii artist. Fulgerul e un artist atunci cand da nastere acelor forme superbe pe malul marii in timpul furtunilor de primavara. Iar orice artist se casatoreste cu arta sa, atat de mult trebuie sa o iubeasca. Si este nevoie de multa iubire pentru a da nastere sticlei.
-Interesant, spuse el.
-Interesant?Doar interesant? Cel mai comun dintre cuvinte, il privi ea prefacandu-se suparata.
-Este interesant ca vezi in acest mod un material atat de rece si de solid.
-Am uitat ca ai o slabiciune pentru materialele lichide. Orice material este frumos pentru tine, insa doar daca este topit sau lichid de la natura.
-Ada, m-ai intrebat de Dumnezeu...Tu.. Tu nu crezi deloc in El?
-Nu pot sa spun ca nu cred deloc. De fapt, ma consider un fel de unicat in ceea ce priveste conceptiile mele religioase. Sunt o pagano-gnostico-crestina. In mintea mea incalcita se afla un amalgam de credinte, care s-au tot adunat cu fiecare carte pe care am devorat-o.
La inceput, Demiurgul a creat haosul. Si Haosul a dat nastere unei particule de materie, care s-a amestecat cum a vrut ea, intr-un mod, as putea spune, haotic...Fara interventie divina. Dar Haosul nu s-a oprit aici. Din negura primordiala au iesit zeii, din apele intunecate ale unei lumi de dincolo, care atunci se revarsau pe pamant – Zeus, Hera, Atena, Ares, Apollo, Hecate, Pluton, Neptun, Nyx, Hypnos, Helios si Selene... dar si Odin, Thor, Freyr, Freya si Hell...Brighid, Lugh, Morrigan, Epona. Iar Demiurgul s-a hotarat sa creeze omul. Si l-a creat pe Adam. Si pe Lilith.La fel, din acelasi pumn de tarana. Iar ea s-a revoltat si a plecat, iar Demiurgul a creat-o pe Eva. Dupa care au parasit amandoi Edenul, iar materia s-a combinat si s-a combinat pana cand nu s-a mai putut intelege nimic din ea.De ce razi?
-De cate blasfemii poti sa spui.
-Dar e frumos ,nu? Orice ar fi, tot ma chinui sa cred ca este ceva acolo. Vezi, nu sunt chiar atat de atee.
Statea pe pieptul lui, care ascundea o inima la fel de slaba ca a lui. Degetele lui lungi ii mangaiau parul. Avea degete de pianist. Il vazuse o data cantand. Se indragostise de degetele lui, cu cata usurinta atingeau clapele, cu cata pasiune puteau sa redea niste simple semne pe hartie.
-Ce sunet crezi ca are moartea? De vioara care scartaie sau de violoncel plicticos, intreba Ada.
-De pian sigur nu.
-Nu, pianul este divin. Cand imi mai canti? il intreba ea zambind putin rusinata.
-Imediat ce iesim de aici, ii spuse el si o saruta pe frunte.Acum, noapte buna!
-Cum, deja te culci?spuse ea, „Deja te culci, cand am reusit si eu sa iti fur o sarutare?”
-Imi este somn si abia astept sa visez.
-Ma vei visa si pe mine?
-Cu siguranta, zambi el si se urca in patul sau. Ea ii imita gestul, lasand geamul intredeschis pentru a alunga aerul irespirabil al salonului.